LECTIE PENTRU SUFLET

Oare ne tratam rana din suflet cu medicamentul iubirii, ai bunatatii, al frumusetii si al iertarii?

De cate ori le reprosam celor din jurul nostru ca nu ne cunosc? Dar ne-am gandit vreodata ca noi nu ne-am lasat inima si mintea deschise, sa intre si sa vada cu proprii ochi ceea ce, de multe ori, nu avem curaj sa spunem? Oare noi ne cunoastem pe noi insine atat de bine, pana in profunzimea celui mai mic gand ascuns, incat sa-i blamam pe altii pentru neputinta lor sufleteasca de a ne descoperi?
De cate ori ne reprosam ca am gresit, ca am facut ceva defaimator, care are repercusiuni acute asupra omului din fata noastra?
De cate ori trecem peste mandrie, peste orgoliu, rautate, invidie, peste gelozie si peste infatuare? Exista replica salvatoare, care spune ca nimeni nu mai e sincer, ca toti judeca si toti barfesc, dar oare care dintre noi mai sunt cei adevarati, cei care nu judeca si iau lucrurile asa cum sunt, cei care tac, asculta si ne imbratiseaza sincer?
Unde sunt oamenii carora trebuie sa le multumim pentru atentia lor, pentru toata iubirea si devotamentul, pentru toate cuvintele apreciatoare pe care ni le-au daruit fara niciun interes ascuns?
Oare chiar pe aceia i-am dezamagit prin purtarea noastra?
Oare pe aceia nu i-am lasat sa ne cunoasca? Cu ce motiv? Ca dintr-o deceptie ne-am inchis sufletul si am pierdut cheia? Ca nu vrem sa suferim, sa plangem si sa strigam Cerului pentru ghinionul nostru?
Sunt atatea fapte pe care le facem zi de zi, gesturi si cuvinte care ne-au intrat in sange si de care nu ne putem descotorosi, incat am uitat sa fim si noi aproape de cei care au avut curajul sa ne arate oglinda sufletului lor, in care vedem adevarata noastra fata.

RELATIV

Nu am vrut sa mi scriu aici toate gandurile, ideile, scenariile pe care mi le fac inainte de culcare.
Nu am vrut sa scriu aici nemultumirile pe care le am referitoare la societate, la diverse intamplari care fac ziua sa para mai scurta sau jignirile, cuvintele urate, defaimatoare pe care le-as adresa celor care nu aduc nimic bun lumii.
Nu am vrut sa scriu aici nimic personal, pentru ca intimitatea sufletului nu se face publica pe Internet.
Nu am vrut sa scriu aici intamplari imaginare, creatii proprii sau dezbateri pe diverse teme, despre care uneori, fie vorba intre noi, as putea vorbi pana cand as plictisi auditoriul.
Si cel mai importat, nu am vrut sa-mi scriu aici viata.
Dar pana la urma e vorba despre toate aceste lucruri.

Cand te deziluzionezi dintr-un nimic sau cand iti creste increderea din sine dintr-o fapta minora. Despre astfel de lucruri trebuie scris, nu despre subiecte ale caror randuri interminabile nu fac decat sa iti demonstreze tie, celui din fata calculatorului ca scriitorul are o anumita, mica, mare, cultura generala.
Este vorba de toate bucuriile vietii, de acele lucruri mici, dar speciale, care ne fac viata mai frumoasa. Despre asta e vorba, despre increderea de sine ar trebui scris, despre iubire, pace si tot ce e frumos pe lume. Despre intamplari amuzante sau triste, dar din care avem cate ceva de invatat.

M-am ferit sa scriu multa vreme, din acesta frica nejustificata de a face rau cuiva prin aceste texte. De teama sa nu fiu inteleasa gresit sau sa judec.
 Cu toate astea, am citit, recunosc, mai mult din curiozitate, o carte, scrisa de o autoare tanara care m-a impresionat prin nonsalanta cu care exprima absolut tot ce scrie, in cel mai mic detaliu. M-am asemanat, am avut curajul asta, cu ea, si m-a pus pe ganduri acest lucru. M-am intrebat:`de ce am renuntat la scris?` Am facut asta acum multi ani, cand am descoperit ca mama imi citea jurnalul. Bine, eram doar un copil care scria intr-un carnetel o gramada de prostii care aveau la acea vreme o importanta semnificatie pentru mine. Dar acum, de ce m-am oprit? Poate pentru ca ma gandeam destul de mult sa-mi aleg cuvintele potrivite sau pentru ca nu imi gaseam o tema care sa fie, dupa gandirea mea, pe placul tuturor. Pana cand m-au intrebat prietenii: `auzi, tu mai ai blog-ul ala?` Si m-am gandit... `ce e cu pauza asta ?` A fost o pauza in care s-au petrecut atatea si in care am meditat destul de mult asupra mea, ca persoana, ca si caracter, ca visuri, ca idealuri, ca planuri de viitor si ca planuri de bataie pentru viitoarele perioade din viata mea. Dar cu toate acestea mi-am dat seama ca totul e relativ, ca trece pe langa noi viata si nu pastram mai nimic din ea. Asa ca, de ce sa nu-mi ramana undeva aceste ganduri?

Totul e relativ, e doar o linie neinsemnata pe care trebuie sa o trasam pentru a o vedea cat mai clar daca vrem sa ne intoarcem inapoi.

MANIFEST ASUPRA SENTIMENTELOR

Mă bate gândul de ceva vreme să scriu un articol pe o temă destul de contrariată. Nici nu știu dacă o pot defini în mod direct. Ideea e că am citit câte ceva despre credință. Tot ce cuprinde acest cuvânt este un îndemn, care zice că nimic nu e palpabil, dar poate deveni prin simplul fapt că cineva crede, câtuși de puțin. Subiectul e destul de ambiguu, având în vedere că sursele pe care le voi cita sunt mai mult fantezii ale scriitorilor decât fapte concrete.

 Mai clar, Steve Berry, în cartea sa, ,,Al treilea secret”, povestește despre corupție, despre desfrâu și despre un papă care se sinucide și despre care se află că în timpul pontificatului său a putut să iubească și o femeie, nu numai pe Dumnezeu. El se sinucide și ajunge, surprinzător în Rai, datorită faptului că înțelege enigma în jurul căreia se conturează acțiunea romanului: un secret ascuns populației mediocre, dezinteresată și neștiutoare, credulă și fantezistă.

Ce m-a uimit pe mine este libertatea opiniei. Nu credeam că e posibil, chiar într-o poveste să învinuiești o instituție care se presupune că e sfântă.

Tot în cartea aceasta se spune că domnia papei care se roagă pentru mântuirea sufletelor noastre în prezent este ultima, că un anume Sfânt Machie, care în ebraică se traduce ,,trimisul”, ar fi făcut niște previziuni asupra bărbaților care au fost aleși pe scaunul pontifical de-a lungul câtorva mii de ani, și culmea, am citit documentul (bineînțeles, nu în original) și numele dat de autor și explicația altor experți chiar se potrivește persoanelor citate.

Întrebarea mea este: dacă suveranii pontifi au fost aleși tocmai pentru a îndeplini aceste profeții?(având în vedere că această carte este în biblioteca Vaticanului și oricine are acces la ea).

Mai concis, este vorba despre un document tradus de un preot român, scris de o fetiță care a pus pe hârtie ceea ce i-a spus Fecioara Maria când a vizitat-o, și anume că orânduiala a fost înțeleasă greșit, că femeile pot deveni preotese, că celibatul nu este obligatoriu și că un om poate iubi în același timp o ființă pământeană, dar și divinitatea.

Vag. Aberații la prima vedere, dar sunt de acord. Atât timp cât există credință, de ce să ne îndepărtăm gândurile pure de iubire și să ne dedicăm întreaga viață doar asupra unui lucru, când inima noastră poate să dea mai multe sentimente?

CE CRED EU DESPRE

M-a inspirat zilele trecute o postare in care Adela Popescu nota pe blogul personal ca exista femei care au acest serviciu: de a fi femeie. Ca sunt facute pentru slujba asta si ca doar ele se pot numi `femei adevarate`. Al doilea lucru care m-a facut sa scriu despre asta este modul in care prietenii mei de pe reteaua de socializare Facebook isi exprima iubirea pentru mamele lor. Intrebarea mea este: cati dintre noi le aratam ca le pretuim, respectam, iubim in fiecare zi din an? Cate dintre mamele noastre au cont de Facebook si citesc acele postari? Si mai ales, cati dintre noi le-am spus astazi ce simtim? Intradevar, ele stiu, dar nu se satura niciodata sa auda vorbele noastre tandre, plina de gingasie si sinceritate.

Prieteni dragi, daca tot anul le suparam pe mamele noastre, credeti ca totul se sterge cu un `La multi ani, mamico!`? Daca tot anul nu le ascultam, le ignoram, suntem indiferenti la ce spun ele, credeti ca le impresionam acum cu o floare frumoasa? Da, este ziua Internationala a Femeii, pe ea o veneram azi, dar merita sa primeasca flori in orice zi. Putem sa le aratam oricand ca le iubim, printr-o nota buna, un ajutor in bucatarie, un `Da, mami!`. Asta este important pentru ele.

Eu cred ca adevaratele femei din viata noastra sunt mamele. Nu se plang niciodata ca nu au timp sa faca toate treburile. Nu ne raspund arogant cand au avut probleme la serviciu. Au intotdeauna o vorba buna pentru noi. Ne pregatesc cina indiferent de cat de obosite sunt. Nu au timp pentru rasfatul propriu, dar prefera sa ne rasfete pe noi. Femei sunt acelea care dovedesc ca sunt puternice indiferent de obstacol. Care se poarta ca niste regine in societate. `Doamne` in adevaratul sens a cuvantului.

De-a lungul timpului, lor le-au fost inchinate cele mai frumoase poezii de dragoste, cantece, romane, doine. Nu compun versuri, dar mi-a placut ceea ce a scris Marius Tuca:


`Mămoase. Copilăroase.

Răsfăţate. Victimizate.
Pregătite (de orice).
Orgolioase (până la Dumnezeu).
Sensibile (şi înapoi).
Cicălitoare (zi şi noapte).
Spirituale.
Bârfitoare (mai tot timpul).
Discrete (numai când au interesul).
Serioase. Graţioase!
Slabe (cu dietă).
Rubensiene (fără dietă).
Feminine.
Maliţioase (zi şi noapte).
Sufletiste (ziua).
Gânditoare (noaptea).
Profunde (de sărbători).
Veninoase (arareori).
Pline de compasiune.
Cu simţul umorului.
Cinice (niciodată prea mult).
Sarcastice (după nuntă).
Grijulii (după botez).
Resemnate (după al doilea divorţ).
Împlinite (după primul sau al doilea copil).
Distruse (după primul avort).
Renăscute (după prima zi de şcoală a copilului).
Mature (la datorie).
Luminate (după primul nepot).
Sfârşite (după o despărţire).
Mâncăcioase (de la un ruj).
Copilăroase (de la un zâmbet).
Timide (de la o privire).
Roşii în obrăjori (de la un gând ascuns).
Perverse (de la te miri ce).
Senzuale (de la un sărut).
Acre (din nimic).
Şarmante (de la cercei).
Răpitoare (e de la ei sau de la ea).
Fericite (din mai nimic).
Misterioase (din copilărie).
Mistuite (din dragoste).
Mironosiţe (din rochiţe sau fustiţe).
Măgulite (din auzite).
Nepăsătoare (după moft).
Martire (din fire).
Dulci (cu suflet din vată de zahăr ars).
Războinice (în filme).
Diafane (Primăvara şi Toamna).
Translucide (tot pe atunci).
Răzvrătite (de câte ori au chef).
Transparente (de la suferinţă).
Opace (de la indiferenţă).
Uşoare (de la bijuterii).
Grele (de la ele).
Subţiri (de la carte).
Avute (de la parte).
Sofisticate (din toate câte puţin).
Alambicate (din curiozitate).
Complexate (din nedreptate).
Neîmpăcate (din păcate).
Puternice (din credinţă).
Senine (de la ochi).
Fragile (de la glezne).
Vulnerabile (de la sâni).
Şoptite (de la buze).
Supuse (de la genunchi).
Plutitoare (de la păr).
Sălbatice (de la natură).
Fabuloase (pline de dor şi dorinţă).
Icoane (pentru copiii lor).
Femeile (ca un joc de cuvinte şi de viaţă).
Femeile...`

SUPRA (OM)

   E greu să descriu sentimentul inefabil pe care îl simt acum. Poate e vorba de zborul cu aripile frânte, evaporate, rupte, strivite, înghețate, aburinde. Sau de generozitate, de lichidul roșu care îți curge prin vene și pe care simți deodată, brusc, că îl donezi, ajuți o persoană să se refacă. Asta înseamnă dragoste. Miza este sângele. Iubirea, indiferent de natura ei, nu se cumpără.

   Nu am fost niciodată singură, dar am momente în care vreau să opresc timpul, sau să fiu unica ființă de pe pământ. Să zdrobesc, să izbesc cerul cu pietre de speranță, cu rază de emoție și clipe de adevăr.

   Toate lucrurile frumoase pier cândva și iar trebuie să lupt cu gazele de eșapament, cu bălțile și gropile, cu trecerile de pietoni și semafoarele cu zeci de secunde. Acelea sunt clipe cu adevărat moarte. Trebuie să accept, să mă refac, să ascult părerile celor cu drepturi de a le expune, deși nu e nimic palpabil.

  Plâng drama vieții, nașterea și moartea, râsul și plânsul, mersul și statul, visul și credința, nemurirea și patima, culoarea și întunericul, pasiunea și talentul, ochii și sclipirea.

   HEURTER. AIMER. TOUJOURS. Formă fără fond. Nimic clar, dar totul adevărat.

   Condiția de a rezista este să te dedublezi.

AM VRUT SA SCRIU UN ARTICOL DESPRE ZAPADA

   Dar am găsit ceva mult mai interesant, care stătea exact în fața mea. Mă lovesc de ea în fiecare zi. O privesc în ochii trecătorilor de pe stradă și îmi dau seama că există în stare pură.
   Vorbesc despre inteligență.
   Un citat spune că "inteligența este un hazard al întâlnirilor neuronale". Mulți ne naștem cu ea dar puțini știm să o exploatăm. Munca nu înseamnă inteligență. Eu o numesc sclipire. Mi se pare termenul cel mai potrivit, deoarece, uneori, chiar se aprinde acel beculeț imaginar. Pur și simplu știi deodată ce să faci, cum să faci și la ce va duce această idee.
   Un om inteligent nu se laudă niciodată cu asta, ceea ce a remarcat și George Călinescu: "Dar nici nu cădea în greșeala contrară de a căuta cu tot dinadinsul un învățat. Nu rareori aceștia sunt primitivi și egoiști și sufletul lor este sub nivelul intelectului. Caută un om adevărat.” Veridicitatea acestei fraze se dovedește în fiecare zi. Pur și simplu mă uit în jur și îmi dau seama că personalitatea și caracterul unui om îl definește.
   Există și aici, bineînțeles, două variante:
1. Să taci, să fii introvertit și să nu arăți cât de deștept ești și câte cunoștiințe dobândești, și
2. Să fugă lumea de tine pentru că nu mai încetezi să te lauzi și să îi pui pe ei în dificultate, simțindu-se inferiori.
   M-am lovit de ambele tipuri de persoane. Categoria din urmă vrea să iasă în evidență, să fie în centrul atenției. Nu arăți că ești inteligent dacă la o întrebare banală, cotidiană, poate chiar de științe exacte răspunzi cu un citat al unui filosof. O astfel de atitudine atrage antipatia celor din jur, iar capacitățile tale intelectuale nu sunt apreciate la adevarata lor valoare. Contează modul în care îți expui cunoștiințele, atunci când e cazul. Ești un om adevărat dacă poți să vorbești cu ușurință și cu un un om dintr-o clasă socială mai înaltă dar și cu o persoană fără studii superioare.
   Nu vă gândiți că încerc acum să aduc atuuri celor fără studii, pentru că nu sunt ipocrită și recunosc că îmi place ca persoanele de lângă mine să fie posesoarele unei inteligențe native. Consider că limitele sunt cele care dispun de concentrarea sau condensarea acțiunilor voite și modul în care transformăm idealurile în realitate.
CONCLUZIE
   Părerea mea este că:

BEFORE & AFTER

    Cred că tuturor ni s-a întâmplat ca după ce încheiem o anumită relație, de prietenie, de orice fel, una dintre persoanele în cauză să se dezvolte, la propriu, în carieră. Nu știu dacă acum pot să îl numesc prieten, amic, cunoștiință. Îl voi intitula simplu: persoană. Așaaa... Îl respect pe tip pentru că a reușit să ajungă unde și-a dorit. E cunoscut și cel mai important, face ce-i place. Nu știu exact ce rol am avut eu pentru el, dar m-a învățat că anumite lucruri se întâmplă pur și simplu și nu se schimbă nimic dacă reacționezi. Mi-a spus de atât de multe ori: "Treci mai departe!", încât, atunci când a venit momentul, asta am făcut. Nu mi-a fost greu, chiar deloc, pentru că am aplicat tot ce m-a învățat persoana. Nu cred că am reușit să îl cunosc cu adevărat, dar sunt mândră că am astfel de cunoștiințe. (Ziceam în postarea trecută de un articol. Ei bine, este despre această persoană și despre ce a reușit el să facă)

     Altcineva mi-a spus că știi că o experiență a fost frumoasă dacă ai învățat ceva din ea. Și câtă dreptate are! Încă mai lucrez la ideea implementată de altă persoană, aceea că trebuie să fiu rezervată, diplomată și indiferentă din punct de vedere vestimentar. Un domn îmi tot repetă că trebuie să rămân așa, să nu mă schimb. Dar eu vreau să devin mai bună, să ofer mai mult, să dau tot ce pot. Și așa, intru în contradicție. Ce să fac?! Și toate acestea pentru sănătatea mea mintală și pentru buna funcționare a creierului!

    Dacă am ține cont de toate aceste sfaturi am fi niște oameni perfecți. Și cu toate acestea, ne răcim gurile de pomană în fiecare zi și nu încetăm să o facem. Cred că așa e ordinea lucrurilor. În legătură cu acest subiect, ce e sortit și ce nu, am văzut zilele trecute un film,"About time", care a avut premiera în minunata zi de 8 noiembrie 2013 (are o anumită însemnătate pentru mine). După ce am vizionat filmul am realizat că nu există o contradicție între cele două sintagme, "destinul ți-l faci cu mâna ta" și "dacă așa e scris să se întâmple". Din contră, ambele sunt valide. Poți să faci orice, să te dai peste cap de câte ori vrei, să dai timpul înapoi și să faci schimbări radicale, dar dacă până la urmă trebuie să se întâmple un lucru, așa va fi, fără nici o îndoială. Când eram mai mică și mă certa mama, voiam să dau timpul înapoi și să nu mai fac prostia respectivă. Acum, când mă gândesc, dacă aș fi avut această super-putere, mi-aș fi trăit fiecare zi de două ori, dar până la urmă tot aș fi căzut, aș fi plâns sau aș fi făcut lucruri care să-mi displacă.

    Până la urmă avem datoria să trecem prin viață și să facem ceva, să rămână ceva după noi. Scriem istoria fără să ne dăm seama.