marți, 6 mai 2014

MANIFEST ASUPRA SENTIMENTELOR

Mă bate gândul de ceva vreme să scriu un articol pe o temă destul de contrariată. Nici nu știu dacă o pot defini în mod direct. Ideea e că am citit câte ceva despre credință. Tot ce cuprinde acest cuvânt este un îndemn, care zice că nimic nu e palpabil, dar poate deveni prin simplul fapt că cineva crede, câtuși de puțin. Subiectul e destul de ambiguu, având în vedere că sursele pe care le voi cita sunt mai mult fantezii ale scriitorilor decât fapte concrete.
 Mai clar, Steve Berry, în cartea sa, ,,Al treilea secret”, povestește despre corupție, despre desfrâu și despre un papă care se sinucide și despre care se află că în timpul pontificatului său a putut să iubească și o femeie, nu numai pe Dumnezeu. El se sinucide și ajunge, surprinzător în Rai, datorită faptului că înțelege enigma în jurul căreia se conturează acțiunea romanului: un secret ascuns populației mediocre, dezinteresată și neștiutoare, credulă și fantezistă.
Ce m-a uimit pe mine este libertatea opiniei. Nu credeam că e posibil, chiar într-o poveste să învinuiești o instituție care se presupune că e sfântă.
Tot în cartea aceasta se spune că domnia papei care se roagă pentru mântuirea sufletelor noastre în prezent este ultima, că un anume Sfânt Machie, care în ebraică se traduce ,,trimisul”, ar fi făcut niște previziuni asupra bărbaților care au fost aleși pe scaunul pontifical de-a lungul câtorva mii de ani, și culmea, am citit documentul (bineînțeles, nu în original) și numele dat de autor și explicația altor experți chiar se potrivește persoanelor citate.
Întrebarea mea este: dacă suveranii pontifi au fost aleși tocmai pentru a îndeplini aceste profeții?(având în vedere că această carte este în biblioteca Vaticanului și oricine are acces la ea).
Mai concis, este vorba despre un document tradus de un preot român, scris de o fetiță care a pus pe hârtie ceea ce i-a spus Fecioara Maria când a vizitat-o, și anume că orânduiala a fost înțeleasă greșit, că femeile pot deveni preotese, că celibatul nu este obligatoriu și că un om poate iubi în același timp o ființă pământeană, dar și divinitatea.
Vag. Aberații la prima vedere, dar sunt de acord. Atât timp cât există credință, de ce să ne îndepărtăm gândurile pure de iubire și să ne dedicăm întreaga viață doar asupra unui lucru, când inima noastră poate să dea mai multe sentimente?