LECTIE PENTRU SUFLET

Oare ne tratam rana din suflet cu medicamentul iubirii, ai bunatatii, al frumusetii si al iertarii?

De cate ori le reprosam celor din jurul nostru ca nu ne cunosc? Dar ne-am gandit vreodata ca noi nu ne-am lasat inima si mintea deschise, sa intre si sa vada cu proprii ochi ceea ce, de multe ori, nu avem curaj sa spunem? Oare noi ne cunoastem pe noi insine atat de bine, pana in profunzimea celui mai mic gand ascuns, incat sa-i blamam pe altii pentru neputinta lor sufleteasca de a ne descoperi?
De cate ori ne reprosam ca am gresit, ca am facut ceva defaimator, care are repercusiuni acute asupra omului din fata noastra?
De cate ori trecem peste mandrie, peste orgoliu, rautate, invidie, peste gelozie si peste infatuare? Exista replica salvatoare, care spune ca nimeni nu mai e sincer, ca toti judeca si toti barfesc, dar oare care dintre noi mai sunt cei adevarati, cei care nu judeca si iau lucrurile asa cum sunt, cei care tac, asculta si ne imbratiseaza sincer?
Unde sunt oamenii carora trebuie sa le multumim pentru atentia lor, pentru toata iubirea si devotamentul, pentru toate cuvintele apreciatoare pe care ni le-au daruit fara niciun interes ascuns?
Oare chiar pe aceia i-am dezamagit prin purtarea noastra?
Oare pe aceia nu i-am lasat sa ne cunoasca? Cu ce motiv? Ca dintr-o deceptie ne-am inchis sufletul si am pierdut cheia? Ca nu vrem sa suferim, sa plangem si sa strigam Cerului pentru ghinionul nostru?
Sunt atatea fapte pe care le facem zi de zi, gesturi si cuvinte care ne-au intrat in sange si de care nu ne putem descotorosi, incat am uitat sa fim si noi aproape de cei care au avut curajul sa ne arate oglinda sufletului lor, in care vedem adevarata noastra fata.

RELATIV

Nu am vrut sa mi scriu aici toate gandurile, ideile, scenariile pe care mi le fac inainte de culcare.
Nu am vrut sa scriu aici nemultumirile pe care le am referitoare la societate, la diverse intamplari care fac ziua sa para mai scurta sau jignirile, cuvintele urate, defaimatoare pe care le-as adresa celor care nu aduc nimic bun lumii.
Nu am vrut sa scriu aici nimic personal, pentru ca intimitatea sufletului nu se face publica pe Internet.
Nu am vrut sa scriu aici intamplari imaginare, creatii proprii sau dezbateri pe diverse teme, despre care uneori, fie vorba intre noi, as putea vorbi pana cand as plictisi auditoriul.
Si cel mai importat, nu am vrut sa-mi scriu aici viata.
Dar pana la urma e vorba despre toate aceste lucruri.

Cand te deziluzionezi dintr-un nimic sau cand iti creste increderea din sine dintr-o fapta minora. Despre astfel de lucruri trebuie scris, nu despre subiecte ale caror randuri interminabile nu fac decat sa iti demonstreze tie, celui din fata calculatorului ca scriitorul are o anumita, mica, mare, cultura generala.
Este vorba de toate bucuriile vietii, de acele lucruri mici, dar speciale, care ne fac viata mai frumoasa. Despre asta e vorba, despre increderea de sine ar trebui scris, despre iubire, pace si tot ce e frumos pe lume. Despre intamplari amuzante sau triste, dar din care avem cate ceva de invatat.

M-am ferit sa scriu multa vreme, din acesta frica nejustificata de a face rau cuiva prin aceste texte. De teama sa nu fiu inteleasa gresit sau sa judec.
 Cu toate astea, am citit, recunosc, mai mult din curiozitate, o carte, scrisa de o autoare tanara care m-a impresionat prin nonsalanta cu care exprima absolut tot ce scrie, in cel mai mic detaliu. M-am asemanat, am avut curajul asta, cu ea, si m-a pus pe ganduri acest lucru. M-am intrebat:`de ce am renuntat la scris?` Am facut asta acum multi ani, cand am descoperit ca mama imi citea jurnalul. Bine, eram doar un copil care scria intr-un carnetel o gramada de prostii care aveau la acea vreme o importanta semnificatie pentru mine. Dar acum, de ce m-am oprit? Poate pentru ca ma gandeam destul de mult sa-mi aleg cuvintele potrivite sau pentru ca nu imi gaseam o tema care sa fie, dupa gandirea mea, pe placul tuturor. Pana cand m-au intrebat prietenii: `auzi, tu mai ai blog-ul ala?` Si m-am gandit... `ce e cu pauza asta ?` A fost o pauza in care s-au petrecut atatea si in care am meditat destul de mult asupra mea, ca persoana, ca si caracter, ca visuri, ca idealuri, ca planuri de viitor si ca planuri de bataie pentru viitoarele perioade din viata mea. Dar cu toate acestea mi-am dat seama ca totul e relativ, ca trece pe langa noi viata si nu pastram mai nimic din ea. Asa ca, de ce sa nu-mi ramana undeva aceste ganduri?

Totul e relativ, e doar o linie neinsemnata pe care trebuie sa o trasam pentru a o vedea cat mai clar daca vrem sa ne intoarcem inapoi.